Oamenii slabi caută adversari slabi

Acum voi înţelegeţi că nu mă refer aici la fizicul persoanelor, deşi ar putea fi valabilă chestia asta şi pentru fizicul persoanelor, pentru că un om slab psihic o să îşi caute un adversar mai slab ca el, atât psihic şi intelectual cât şi fizic, în caz că se ajunge la o confruntare fizică să nu aibă surprize acolo!

Dar revenind, da, un om slab se teme de provocări şi nu încearcă să dovedească cât de destept e decât în faţa celor care nici măcar nu înţeleg ce vrea el să facă! Un om slab se mândreşte şi când a reuşit să-i demonstreze cuiva care nu a văzut un computer în viaţa lui, cât este el de deştept pentru că ştie să trimită un mail, sau orice chestie neînsemnată, chiar dacă este deasupra celuilalt doar pentru că adversarul n-a avut şansa să înveţe, nu pentru că n-ar fi capabil să înveţe şi cel mai probabil să-l şi depăşească!

Cei care îşi caută adversari slabi, tocmai de aceea o fac, pentru că ştiu că sunt slabi şi simt o nevoie crâncenă să vadă că nu sunt singurii slabi, sunt speriaţi de ideea că ar putea fi chiar ultimii…total insignifianţi!

Chiar şi aşa, deşi pe moment aduce o bucurie enormă, o victorie în faţa cuiva net inferior are un gust amărui!

Anunțuri

Omu’ cu cheile

De obicei când te gândeşti la omul cu cheile, te gândeşti la omul care are cheile pentru orice uşă închisă, cel care poate să îţi deschidă orice drum!

Omul meu cu cheile, are toate cheile şi îi place să deschidă toate uşile când se plictiseşte. Îi lasă pe toţi să creadă că e gata să-i ajute să intre unde au nevoie…dar exact când se aştepta oricine mai puţin, după ce toţi erau convinşi că au dat peste cel mai bun la suflet om şi săritor, se trezesc că toate uşile sunt din nou închise! Ba mai mult, nişte uşi despre care nimeni n-ar fi bănuit că s-ar putea închide vreodată, sau că ar avea o încuietoare măcar, sunt ferecate!

Al meu om cu chei deschide multe uşi, dar, de fiecare dată, are grijă să le încuie şi să nu mai intre niciodată cei pentru care uşile s-au încuiat, chiar dacă a găsit câte ceva bun în fiecare om căruia i-a deschis şi poate în unele momente mai trage câte un oftat când trece pe lângă o uşă încuiată şi se întreabă dacă chiar trebuia să încuie şi acea uşă cu tot ce se afla după ea…dar…îi trece repede şi se grăbeşte către altă uşă la care cineva bate!

O meserie grea are omul meu…mereu trebuie să fie pe fază dacă bate cineva la uşă dar niciodată să nu deschidă de două ori o uşă pentru aceeaşi persoană!

Cine mă cunoaşte?

Încă o întrebare retorică, cum multe îmi trec prin cap de când mă ştiu, da’ pe asta m-am gândit s-o pun şi în imtimitatea blogului meu.

Ştiu, nimeni nu cunoaşte cu adevărat pe nimeni, nici noi nu putem să spunem că ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine…dar totuşi parcă aşa oricine are pe cineva care îl cunoaşte mai bine decât oricine!

Aşa că stau şi mă întreb…pe mine cine mă ştie şi ce ştie despre mine? Bine, mai toţi ştiu că ocazional îmi place să beau mai mult decât e cazul (ocazional este totuşi mult mai rar decât s-ar aştepta oricine), da’ ştie cineva de ce? Bine, mai toţi ştiţi despre mine că sunt o fire singuratică dar ştie cineva de ce? Bine , mai toţi ştiţi despre mine că sunt leneş şi nu am terminat cam nimic din ce am început, deşi clar am dovedit de nenumărate ori că dacă vreau sunt foarte amibiţios, dar ştie cineva de ce nu am vrut?

Deci mă cunoaşte cineva? Aţi putea să vă imaginaţi că mâine la oră de vârf cu vreo 2 PM-uri pe mine, aş merge la metrou la Unirii şi aş împuşca vreo 300 de oameni aşa după care m-aş urca fericit într-un taxi şi aş lua liniştit primul avion până în Fiji? Normal că nu, dar dacă chiar aş face-o?

Acum, înainte să vă apucaţi să sunaţi la miliţie să spuneţi că ştiţi pe cineva care a luat-o razna…v-aţi întrebat cam câţi dintre cei pe care îi cunoaşteţi au gândit măcar o dată ca mine? V-aţi întrebat cam ce înseamnă dacă măcar o dată aţi avut chiar voi asemenea gânduri?

Cam dubios, nu?

Familia, o adevărată binecuvântare!

Cu oricine vorbesc îmi povesteşte de neînţelegeri din familie, certuri şi chestii d’astea mişto! La mine în familie…e o adevărată telenovelă… dar ca s-o scurtez la un singur episod scurt: nimeni nu vorbeşte cu nimeni dar când oricine se întâlneşte cu oricine din familie şi prin cine ştie ce situaţie inevitabilă sunt obligaţi să-şi vorbească, ajung la concluzia că persoanele absente sunt cele care provoacă cele mai mari neplăceri şi aşa ….neverending story!

M-aş simţi vinovat că dau din casă probleme familiale, dacă ar fi cu adevărat total anormale şi ar scoate la iveală lucruri rele total nemaiauzite care ar pune într-o lumină neagră persoanele din familia mea… dar nu, nu scriu împotriva familiei mele…şi oricât de anormal ar fi, în familia mea nu se întâmpla nimic anormal!

Pe unde îmi întorc urechile mele mari de măgar, nu aud decât de certuri între fraţi, nepoţi, părinţi, copii pentru: moşteniri, pastă de dinţi, aşternuturi, rândul de îngrijire al bătrânilor familiei, rândul de îngrijire al mezinilor familiei…toate tâmpeniile posibile!

Păi dacă toţi încep cu istorisiri d’astea şi povestesc de câte ori au dormit în fotoliu pentru că au vrut să arate că sunt şefii dar celelalte peroane din familie le-au arătat că nu prea sunt…sau de câte ori au mâncat mâncare rece…sau de câte ori au dormit pentru scurte perioade (de vreo 2 luni aşa) la prieteni, până au fost primiţi înapoi ( a fi primit înapoi echivalează oarecum cu a fi dat afară de prietenii care s-au săturat să-i găzduiască)…de ce se promovează ideea că doar membrii de familie sunt cei care îţi rămân alaturi şi te ajută necondiţionat?

Aş zice că tocmai, cazurile fericite în care membrii se ajută între ei, sunt condiţionate de un sentiment de obligaţie de genul: „hai să-l ajut şi pe pârlitu’ ăla, că e din familie şi aşa trebuie” şi nu reprezintă o mare bucurie că eşti acolo să poţi să-i sari în ajutor unei rude, iar în cazurile obişnuite (a se înţelege nefericite), unii străini te ajută mai mult decât familia!

Deci, respectabilii  mei cititori…iubiţi-vă familiile aşa cum vă iubesc şi ele pe voi şi nu vă îngrijoraţi dacă nu-s aşa perfecte ca ale celorlalţi!