Omul, acea ființă liberă care simte nevoia impetuoasă de a pune interdicții

Din pea mult timp liber și o plictiseală cruntă, că doar afară a fost o vreme minunată și n-avea rost să mă bucur prea mult de ea, azi m-am plimbat pe mai multe forumuri de-astea, să văd și eu despre ce mai vorbește lumea, cum se mai ceartă, cu ce argumente vin în certurile lor!

Bine mă, hai recunosc, am intrat doar ca să mor și eu de râs și să mă conving că există și oameni mult mai proști decât îmi închipuiam! Mi-am satisfăcut dorințele, dar am rămas așa și cu un oarecare gust amărui!

Să mă scuzați, nu știu dacă am mai vorbit despre asta vreodată, dar vârsta mea înaintată începe să-și spună cuvântul, plus că am fost diagnosticat cu Alzheimer și demență acută, chiar dacă nu era doctor cel care m-a diagnosticat, dar am fost diagnosticat, așa că să mă iertați dacă mă repet!

Acum să abordez un aer serios și grav, azi o să filozofez despre limitările impuse și interdicții! O să vorbim despre asta tocmai pentru că azi m-am întristat când am văzut că peste trei sferturi din toate subiectele de dezbatere conțineau cuvântul ”interzicerea” în titlu. Unde nu era „interzicerea” era „ controlarea”. Pur și simplu, 99% din dezbateri se bazau pe dorința oamenilor de a interzice  ceva sau să fie impus un control suplimentar asupra nu știu cărui lucru!

Eu înțeleg că toți suntem de acord că a preveni e mai bine decât a vindeca după aia, dar trebuie să mai acceptăm și că nu orice poate să fie prevenit și că oricât de multe limitări și interdicții am impune, omul este acea ființă predispusă la a călca în picioare tot ce nu e permis și a se bucura de dulceața fructului interzis, chit că acel fruct este un gref amar, chit că nici măcar nu poate să sufere greful!

Să fie legi protective, să fie interdicții, dar omenirea a evoluat și doar pe baza interdicțiilor care sunt acum, oamenii au trăit bine și așa, nu avem nevoie să ajungem niște maimuțe închise în cuști care să fie bune doar la experimente prin care să se vadă la câte privări de drepturi și libertăți pot să reziste!

De ce e lumea din ce în ce mai tristă? Din cauza lipsei banilor, a răutății celor din jur, a lațului pe care îl simt din ce în ce mai strâns la gât când prea mulți au dreptul să intervină în viețile lor și să le mai ia ceva!

Cineva, un om tânăr și valoros pe care am avut ocazia să-l cunosc, spunea că nu crede că există oameni răi ci doar oameni pe care experiențele de viață i-au făcut să-și ascundă latura lor sensibilă.  Probabil mare dreptate are, căci ce poate să-și dorească un om căruia i se interzic din ce în ce mai multe, fără drept de replică, decât să se răzbune pe alții, oricare ar fi ei alții. Poate doar să-și dorească amăgirea suferinței celorlalți când pățesc cel puțin la fel de rău ca el, pentru că ameliorarea situației nu pare a fi posibilă, dar și ceilalți , la rândul lor, ajung să se răzbune și așa ajungem la viciosul cerc al lațului, care fără posibilitate de întoarcere, nu poate decât să se strângă!

Nu, nu sperați că atunci când va fi lațul prea strâmt oamenii o să izbucnească, o să se revolte, o să încerce să facă să fie mai bine! Fiecare e măcinat de propriile frustrări, de propriile  nemulțumiri și niciodată nu va reuși să ajungă la un punct comun cu ceilalți ca să încerce să se ajute fiecare să se salveze. Nimeni nu va avea încredere că cel de lângă el îl va ajuta să se salveze când îi va veni rândul, așa că tot preventiv, cum deja i-a intrat în sânge să acționeze, va alege să fie el primul care nu va ajuta!

O să dispărem noi, încet dar sigur, însă singura bucurie pe care o va avea oricine o să fie că o să dispărem toți, până la ultimul. Fiecare are rezervat un laț cu numele lui, și fără săpun, ca să intre adânc, până la carne, să nu poți să-ți dai seama ce te sperie mai rău, lipsa aerului sau durerea îngrozitoare pe care o simți!